Singuratate

Acesta este un sentiment constant in viata mea in ultima perioada. Chiar si atunci cand sunt inconjurata de oameni. Uit de singuratate pentru cele cateva minute in care sunt in prezenta cuiva, insa imediat realizez ca ma simt singura chiar si atunci cand am oameni in jur. E ciudat. Ma doare ceva inauntru meu, cred ca e sufletul. Il simt cum se zbate ca si cum ar fi inchis intr-un cufar si asigurat cu un lacat mare si greu. Stiu ca e acolo undeva sufletul meu, dar nu il pot regasi. E ca si cum ai intinde mana dupa soare, ti se pare ca il poti cuprinde cu doua degete, dar de fapt e atat de departe incat esti constient ca nu o sa il atingi niciodata. 

Vreau sa cred si ma fortez sa cred ca voi reusi sa imi ating telurile in viata, insa pe zi ce trece tot realizez cate un lucru care nu imi place. Realizez ca nu am pe nimeni, desi am o varsta si mai rau e cand vad cu se marita prietenele mele, deoarece imi reamintesc de situatia mea. Sunt foarte bucuroasa pentru ele, dar eu pentru mine sufar. Apoi realizez ca nu e prea aproape momentul in care eu voi avea o familie, un copil si imediat ma izbeste: nu cred ca imi mai doresc asa ceva. Desi acum, ca o scriu, simt ca ma doare cand zic asta, dar pur si simplu de multe ori ma lovesc de convingerea mea ca nu o sa am o familie, desi stiu ca mi-o doream nespus, candva. Pe lang asta, nici familia pe care o am in prezent nu e mai presus, deoarece se destrama pe zi ce trece. Si eu ma destram pe zi ce trece. Nu mai am rabdare, nu mai stiu sa vorbesc, nu mai stiu sa rezolv problemele, nu mai stiu sa fiu eu, cea descurcareata. Stiu ca sunt toate astea si chiar mai mult. Stiu ca pot sa fiu mult mai mult. Pot sa fiu o femeie intelegatoare si grijulie, dar in acelasi timp am nevoie si de acel "ceva" fata de care sa imi manifest toate aceste emotii, iar acel ceva nu exista. De fapt nu prea exista mai nimic fata de care sa imi exprim sentimente si emotii.

In adancul sufeltelului meu, inca sper, dar e atat de adanc, incat pana si eu uit tot mai des!